• Educația creștină
• Ora de informatică
• Obediența față de autoritate
• Explicații

An de an, liceele creștine obțin un procent de promovare dublu faţă de media naţională la Bacalaureatul Naţional, iar școlile creștine au rezultate net superioare la Evaluarea Națională.

Pedepseşte pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori.

Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare*. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii.

Copilul de 13 ani din Drobeta-Turnu Severin care și-a pus capăt zilelor nu a comis gestul din cauza suferinței în dragoste, ci din cauza bătăilor la care era supus constant acasă, de tatăl său. Asta susțin apropiații elevului, dar și cei care îi cunosc părinții.
[...]
Băiatul le-a spus că tatăl său îl bătea încă de la vârsta când nu mergea la școală, iar odată cu trecerea timpului, agresiunile s-au înmulțit pe motiv că trebuie să fie primul la învățătură.

Căci Moise a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi "cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească".

Încă de la 5-6 ani se comite o agresiune: "Un copil cuminte nu vorbeşte neîntrebat." [...] Nevoia lui de a se întreba este cenzurată, descurajată. De părinţi! În şcoli scrie "Un copil cuminte nu vorbeşte neîntrebat". [...] E obligat să înlocuiască nevoia lui de a întreba cu actul de supunere.

16. 9.2019
Reguli în laboratorul de informatică
 
1. În rabolator se intră în ordine și displicină numai însoțiți de prof. fiecare elev se va așeza la calculatorul repartizat.
2. În rabolator se intră numai cu caietul de informatică și creion. Este interzis accesul cu: pixuri, stilouri, marcăre, ghiozdane, telefoane, etc.
3. În rabolator nu se intră cu nimic de mâncat sau de băut.
[...]
6. Pe calculator este interzisă instalarea de jocuri și programe.
7. Nu este permisă aducerea de: cd-uri, dvd-uri, stick-uri, mp3-uri sau orice sursă de copiere în și din calculator. Este interzisă introducerea lor în calculator.
[...]
Notă. Nerespectarea acestor reguli va atrage sancțiuni ulterioare, în funcție de regula încălcată și de gravitatea situației. Se poate scădea nota la informatică sau - și la purtare.

Desenele 1 și 2 - Iată două desene ale unui băiat de unsprezece ani. Mi le aduce ținându-le unul peste altul, astfel încât, prin suprapunere, avem o imagine în care vedem coarnele diavolului nr. 1, roșu și colțuros (caricatură inconștientă a tatălui), servind drept coarne pentru diavolul galben, rotund (caricatură inconștientă a mamei). O singură pereche de coarne pentru două măști diavolești, cuplate astfel în mod malefic. [...]

Era vorba despre un copil care prezenta tulburări profunde de comportament social: furt, minciună, indisciplină, negativism, nulitate școlară; iar în comportamentul lui individual: plăcere de a se expune în mijlocul naturii unor riscuri mortale (căderea de pe parapetul unui pod nu l-a făcut să fie mai prudent), nevoie de a sta tot timpul culcat pe burtă, întins pe jos la el în cameră, fără să facă nimic. Toate aceste tulburări au survenit brusc, în contact cu educația liberă din clasa a șasea "format nou". Copilul, până atunci un elev foarte bun, silitor, timorat, disciplinat, foarte ascultător și extrem de politicos, a fost mutat în noua clasă tocmai în virtutea acestor calități pentru care era considerat un element bun, cu scopul de a ridica nivelul mai degrabă scăzut al clasei experimentale care se inaugura în acel an în unele licee.
 
Sistemul de învățământ care face apel la creativitatea copiilor mai mult decât la ascultare și servilism psihic a zdruncinat profund sensul pe care [îl] aveau până atunci pentru acest copil Binele și Răul. [...] În spatele dreptului de a acționa, de a lucra singur sau în echipă, de a observa viața, copilul simțea trezindu-se în el dorințe noi de curiozitate și libertate, înăbușite încă din prima copilărie, în numele unor principii educative axate pe obiceiurile religioase din familie. Idealul elevilor din noua clasă experimentală era să colaboreze în mod liber cu ceilalți și cu profesorul în cadrul desfășurării orelor. Ceea ce prezenta un mare pericol față de vechiul ideal al robotului servil. Sub chipul diavolului, desenele lui îi reprezentau pe sfătuitorii cei răi.

"Ah, știți, doamnă, al meu n-a mai făcut pe el de la opt luni, fiindcă de fiecare dată când îl găseam cu scutecele murdare, îi ardeam una la fund și a înțeles o dată pentru totdeauna!"
[...]
Micile ființe umane sunt atât de dornice să aibă o comunicare interpsihică armonioasă cu mama lor încât își pot modifica sau inhiba exprimarea propriilor dorințe: copilul este atât de adaptabil la psihicul adultului încât reușește să se înstrăineze de propriile ritmuri și să răspundă dorinței de robotizare impuse de adult.
[...]
Un asemenea copil va avea întotdeauna nevoie de o lege exterioară, de chemări și de presiuni externe care să îi spună ce trebuie să facă. Fiincă așa și-a început viața, fără să știe nimic despre el: mama lui știa și pentru el...; este o formă de parazitare.
[...]
Copiii crescuți astfel sunt cei care încearcă, îi vedem de multe ori, să se lipească de un grup susținător în care nu sunt decât un mic element, asemenea unui copil în brațele unui adult uriaș. Doar atunci ei știu ce vor: vor ce vrea și turma. Iar școala nu încearcă defel să modifice această educație de la început: nu se străduiește ca fiecare să gândească cum vrea. La școală trebuie să știi, să găndești, să spui același lucru. Nu ești bine văzut decât dacă repeți aceleași prostii sau aceleași adevăruri deja spuse de cineva, deși copilul ar fi putut face el acele descoperiri și ar fi putut în primul rând să exprime ce a observat el, ce a înțeles, cu propriile lui cuvinte izvorâte firesc din propria lui experiență.

Vom vedea că modul în care omul se raportează la autoritate este unul care pune în pericol chiar specia umană - prin uşurinţa cu care oamenii pot ucide semeni - şi că obedienţa oarbă - care pare că este parte a naturii umane - este prezentă nu la o parte neînsemnată a speciei umane, ci la majoritatea membrilor acesteia.

Interesul profesorului de psihologie de origine evreiască, Stanley Milgram, pentru problema obedienţei şi-a avut originea în întrebările acestuia privitoare la felul în care naziştii au fost dispuşi să ucidă milioane de evrei în lagărele de concentrare în cel de-al doilea război mondial.

După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!" Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!" Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său;

Căci, ce spune Scriptura? Şi "Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate".

Experimentul Pitești (sau Fenomenul Pitești) a fost pus în practică la Penitenciarul Pitești, în scopul "reeducării" deținuților politici, un eufemism pentru spălarea pe creier. Experimentul s-a desfășurat în perioada anilor 1949-1952.
[...]
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute .
[...]
Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile , mulți deținuți au "recunoscut" păcate imaginare [(Romani 3:10-12 , Romani 5:12 )].
[...]
S-a spus că metodele folosite de [Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste] erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare. În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.

Citiţi "Poemul pedagogic" al lui Makarenko, mai ales acea parte în care el vorbeşte despre primele şi cele mai grele luni de domesticire a foştilor copii vagabonzi,

Şi dacă mai demult părinţii (sau măcar unul dintre membrii familiei) recunoşteau deseori că, de fapt, copilul lor este un răsfăţat,

Pur şi simplu, Vanea nu a fost încă pedepsit pentru purtările sale.

aş vrea să subliniez în mod special dauna pe care încăpățânarea o aduce dezvoltării copilului
[...]
Adeseori, plângându-se de încăpăţânarea copiilor, adulţii spun: "Câte n-am făcut noi! Tatăl său a încercat să-l (s-o) pedepsească chiar şi cu cureaua, dar totul a fost zadarnic."

- Iubito ,ți-am cerut două ouă moi !
- Știu Neluțule ! Nu știu ce au ouăle astea că am fiert la ele 20 de minute și tot tari sunt !

De regulă părinţii unui copil încăpăţânat se agită foarte tare, încercând să aplice diferite măsuri educative, apoi însă li se face milă şi nu mai aplică o pedeapsă severă.

Copilul iubit, asistat de mama lui în momentul primelor achiziții ale autonomiei în comportament, copilul lăsat liber să se manifeste în timpul activităților care nu îi sunt dăunătoare, care nu este certat când are inițiative sau este curios, care este ajutat să suporte încercările realității fără ca acestea să i se prezinte drept pedepse - acel copil va ajunge pe la trei ani la o autonomie completă atât din punct de vedere digestiv, cât și motor. Însă ultima etapă înainte de dobândirea și controlul acestei autonomii este perioada lui "nu", o perioadă de opoziție caracterială. Este vorba despre refuzul de a asculta de dorința adultului sau despre refuzul de a imita, lucruri pe care înainte nu s-a gândit niciodată să le refuze.
[...]
Această perioadă a lui "nu" și a așa-zisei lipse de ascultare a copilului de până la trei ani este una dintre cele mai importante pentru dezvoltarea personalității lui. Opoziția pe care o manifestă este în primul rând verbală și multe mame sunt uimite să afle că atunci când copilul spune "nu", de cele mai multe ori el ar vrea să spună "da", iar ele, supărându-se din cauza lui "nu" sau abordându-l în discuțiile cu copilul, împiedică de fapt un proces de adaptare.
[...]
Numai prin opoziție față de celălalt - iar celălalt este în primul rând mama - copilul devine conștient de dependența lui, dar și de modul în care se poate elibera de ea. [...] Cât timp copilul nu știa să spună "nu", nu a spus de fapt niciodată nici "da", cât timp nu știa să refuze printr-un "nu" un ordin al adultului, nu știa de fapt nici să accepte printr-un "da"; se supunea pur și simplu unei identificări cu adultul sau unei chemări instinctive care se cerea satisfăcută;

Îmi amintesc că pe la aceeași vârstă - în jur de optsprezece luni - un altul dintre copiii mei și-a luat vreme de vreo două săptămâni obiceiul de a se opri pe stradă, refuzând să înainteze, indiferent unde se găsea, înțepenind pe loc și chiar trântindu-se pe jos. Prima dată când s-a întâmplat era cu persoana care scotea copilul la plimbare și cu care plecase foarte vesel. La întoarcere, persoana respectivă mi-a povestit crizele de oprire, urmate de ceartă și scene. După mai multe asemenea ieșiri, copilul devenise insuportabil, iar starea de tensiune continua și acasă. Mi-este greu să spun exact ce s-a întâmplat, dar cred că opririle lui spontane în fața celui mai neînsemnat obiect care îi atrăgea atenția - opriri necesare atât copiilor, cât și bătrânilor - nu au fost probabil respectate de către acea persoană, iar ritmul copilului a fost astfel dereglat. Indiferent de cauze, atitudinea adultului, resimțită ca ostilă și intervenind chiar în perioada fazei de opoziție creatoare spontană a copilului, l-a făcut pe acesta să fie și mai hotărât în voința lui de opoziție.
 
M-am hotărât prin urmare să ies eu cu el și, într-adevăr, ceea ce nu se întâmplase niciodată înainte s-a petrecut așa cum povestise acea persoană. Băiatul meu s-a oprit, s-a trântit pe jos și a spus: "Nu vrea să mergem". În loc să mă supăr, i-am răspuns: "Mama o să aștepte până când o să vrea" și am început să mă uit într-o vitrină. Au trecut așa zece minute, după care a alergat vesel (nici o clipă nu a avut o mimică negativă) la mine și ne-am continuat plimbarea. A mai fost o încercare de refuz, tot în ziua aceea. De data aceasta, o ofensivă de opoziție clară și o atitudine negativă, pe care am pus-o în legătură cu întâlnirea cu un infirm care șchiopăta și mergea în cârje. Cu siguranță, indispoziția provocată la vederea acestuia i-a produs copilului o atitudine negativă față de orice adaptare socială și de supărare pe toți adulții. "Nu vrea să mergem", a spus din nou, iar când eu am încercat să-l încurajez, a început o scenă după schema cunoscută de la ultimele plimbări cu persoana respectivă: s-a trântit intenționat pe jos, tăvălindu-se într-o baltă și în noroi. Nu m-am supărat și l-am lăsat să țipe, așteptând la câțiva pași mai încolo. Copilul se uita tot timpul spre mine să vadă dacă îl observ, iar când mă prefăceam că mă uit la el își întețea scena. Așa că am avut răbdare și, cu ochii pe ceas, nu m-am mai uitat la el preț de un sfert de oră, timp în care el și-a făcut numărul. La un moment dat, brusc, a încetat și, vesel, a venit în fugă la mine, fără să scoată un cuvânt. Când am ajuns acasă, s-a dus la tatăl lui și i-a povestit tot incidentul spunând: "N-a vrut mergem, trântit pe jos, a fost prost, a fost tare supărat și ce, după aia a vrut și gata." Într-adevăr, această scenă la plimbare - care a pus la grea încercare răbdarea adultului - a fost ultima din viața lui. După o vreme, copilul și-a adus aminte de persoana cu care mergea la plimbare și imediat și-a amintit și de scenele respective, comentând astfel: "Când n-a vrut mergem, s-a supărat și a spus (aici el imita vocea ei plângăreață): "Puiuț, lasă prostiile." Era caraghios. ["]- De ce nu a vrut să meargă? - Nu știu, Puiuț nu a avut picioare și pe urmă iarăși a avut picioare." Copilul se apropia de doi ani. Vedem însă în acest caz schița unei atitudini nevrotizante a adultului, care poate devia personalitatea unui copil aflat în perioadă de opoziție gestuală sporadică.

Există două reguli de aur în viață. Una este 'Fă altora așa cum ai vrea să-ți facă ei ție'. Din anumite motive, oamenii asociază asta cu creștinismul. Nu sunt creștin. Sunt agnostic. Cealaltă regulă este 'Fii mândru de ceea ce faci'.